Un ziar local poate fi critic, acid și chiar nedrept de amuzant, dar Obiectivul, cu ochii mari doar în politica brăileană, nu are haz, nu a avut niciodată. Sub protecția unui așa zis pamflet , ziarul de casă al PSD, face tot ce trebuie să iasă stăpânii bine, acei stăpâni care dau banii. Dar dacă vrea să fie mai mult decât un megafon de tabără, ziarul de casă al PSD, trebuie să facă un lucru simplu și greu totodată, să-și asume vorbele din târg, să separe faptele de zvonuri și acuzațiile de concluzii. Altfel, „recolta” de toamnă nu pare una de informații, ci de semne de întrebare culese în grabă apoi vândute cititorului drept certitudini.
Materialul se vrea o cronică a „recoltei” politice din județ, dar seamănă mai degrabă cu o bâta pusă pe post de argument, multă ironie, multe aluzii și destule sentințe rostite înainte să apară probele. În loc să deslușească jocurile de culise, textul le transformă într-un spectacol de porecle, insinuări și exclamații.
Metafora recoltei e promițătoare. În politica locală, oamenii chiar par uneori tratați ca niște voturi de cules și mutat dintr-o ladă de partid în alta. Numai că, dacă vrei să arăți cine trage sforile, nu ajunge să spui că cineva „a intrat ca-n brânză” sau că a început „asaltul”. Cititorul ar avea nevoie de lucruri mai puțin spectaculoase și mai folositoare, cine a votat, când, în ce ședință, ce declarații au dat cei implicați și ce documente susțin povestea.
La Bordei Verde, textul amestecă schimbarea viceprimarului, presupuse promisiuni de funcții și trecutul judiciar al unui ales într-o singură poveste cu aer de verdict. Dar „cică” și „sanchi” nu sunt dovezi. Dacă au existat promisiuni pentru un post de director, ar merita spus cine le-a făcut, cui și pe ce se bazează acuzația. Dacă există documente sau declarații, să fie prezentate. Altfel, suspiciunea e servită cititorului drept fapt împlinit, cu garnitură de sarcasm.
În episodul din comuna Traian, rudenia dintre persoane devine indiciul principal al unei presupuse strategii politice. E un unghi legitim de investigat, dar nu și o demonstrație în sine. Iar verbul „a ordonat”, folosit despre votul consilierilor, cere ceva mai solid decât o bănuială bine ambalată. Într-o relatare serioasă, diferența dintre „a ordonat”, „ar fi cerut” și „susțin adversarii că ar fi cerut” nu e moft de redacție; e diferența dintre informație și insinuare.
Nici episodul Cireșu nu scapă de această grabă spre concluzie. Retragerea unor candidați poate ridica întrebări, dar etichetele „total nedemocratic” și „total periculos” nu țin locul răspunsurilor, cine s-a retras, când, în ce condiții și ce spun regulile electorale? Dacă „rămâne un mister”, atunci tocmai misterul ar trebui investigat, nu împachetat într-o concluzie alarmistă.
Iar spre final, materialul își dezvăluie miza, critică presupusa disciplină de partid, dar își construiește propriul rechizitoriu din formule precum „îi joacă pe degete” și „joacă soarta Brăilei la masa verde”. Sunt replici bune pentru pamphlet, mai puțin bune ca substitut pentru verificare. Satira poate să muște, dar mușcătura e mai eficientă când țintește ipocrizia demonstrată, nu când înlocuiește proba cu poanta.
Finalul ridică tonul până la acuzația de culise, dar nu ridică și nivelul dovezilor. Imaginea deputatului „șef”, a „baionetei” și a parlamentarilor PSD „mângâiați pe creștet” e colorată, însă rămâne neclar ce fapte concrete ar trebui să înțelegem din ea. De ce sunt parlamentarii PSD tratați diferit față de Marian Dragomir, Francisk Chiriac și Mihai Tudose? Ce anume ar demonstra că „joacă soarta Brăilei la masa verde” sau că Popa „îi joacă pe degete”? Textul nu lămurește, ci sugerează, iar sugestia, repetată cu suficientă vervă, poate ajunge să pară probă.
Aici satira alunecă spre verdict fără demonstrație. Dacă există o înțelegere politică, cititorul merită să afle cine a negociat, ce s-a convenit și ce consecințe concrete are pentru județ. Altfel, „una ție, două mie” sună mai degrabă ca o poantă cu țintă politică decât ca o concluzie susținută. Iar jocul de cuvinte de la final , „ne interesează viitorul, nu Viitorul Cireșu” , închide materialul cu un clin d’œil, dar nu rezolvă întrebarea pe care chiar articolul o lansează, ce anume se întâmplă, de fapt, în spatele acestor acuzații?























