Legătura dintre Mihai Tudose și Termocentrala Chiscani ar fi, oficial, una strict instituțională și politică, derivată din rolurile sale publice și din faptul că este activ politic în județul Brăila. Numai că, în mod interesant, aproape inevitabil, dosarul termocentralei nu rămâne doar o „chestiune de management”, ci devine un teren fertil pentru o întrebare incomodă. Dacă totul ar fi fost doar despre situația și logica economică, de ce rezultatul final a fost unul singur, repetat și prelungit, iar centrala a rămas închisă, în conservare, ani întregi?Termocentrala este în prezent închisă și nefuncțională de peste un deceniu. Deși au existat tentative de evaluare în vederea vânzării activelor sau a terenului, centrala a rămas în conservare, generând doar costuri logistice și bugete anuale semnificative alocate exclusiv pentru paza și conservarea perimetrului.
Conform celor din mass media, preluarea termocentralei de către Complexul Energetic Oltenia (CEO) în 2013 ar fi avut drept motiv stingerea unor datorii, iar centrala ar fi fost considerată ineficientă și necompetitivă. Până aici, explicația pare coerentă. Dar exact aici apar, în ipoteză, semnele și coincidențele care schimbă tonul problemei. Între o problemă economică și o soluție reală există o diferență majoră. Informația cu privire la acest subiect, indică pierderi, costuri și necompetitivitate, însă descrie și o stagnare lungă. „Soluția” pare să fi fost, mai mult pentru lăsarea lucrurilor să curgă către închidere, cu costuri continue pentru paza și menținerea perimetrului. Contradicția dintre discursul justificativ și rezultatul concret, prezentat aici, nu poate fi ignorată, dacă problema era „doar” economică, ce a blocat orice alternativă reală, repetabilă, verificabilă?
În martie 2015, potrivit jurnaliștilor, ar fi existat și o intervenție publică a lui Mihai Tudose, în calitate de ministru al Economiei, când s-ar fi discutat explicit două opțiuni, conservarea sau privatizarea. Această formulare, conservare sau privatizare, apare ca un punct cheie, pentru că transformă dosarul dintr-o dezbatere tehnică într-o decizie cu implicații de putere și distribuire a valorii. Dacă, așa cum se spune, varianta ideală ar fi fost găsirea unui investitor privat pentru a salva locurile de muncă, rămâne o întrebare care apasă, de ce, în ciuda acestei direcții declarate, centrala a continuat să rămână închisă și să nu redevină funcțională? Cu alte cuvinte, dacă era „doar” o problemă economică, întrebarea devine logică, de ce soluția nu s-a tradus în acțiuni care să refacă utilitatea, ci în menținerea unei stări care consumă bani fără să creeze valoare?
În termeni de ipoteză, tocmai „lipsa unei alternative reale” în perioada descrisă poate fi citită ca un indiciu, nu neapărat ca o dovadă , că interesul dominant nu a fost refacerea funcționării, ci administrarea unui final previzibil.
Când adaugi la această imagine și contextul politic local, faptul că Mihai Tudose este prezent ca lider politic în zonă și că soarta obiectivelor industriale a fost repetat în agenda sa, se conturează un tipar care cere atenție, statul decide prin structurile lui, comunitatea suportă consecințele, iar activul rămâne, în practică, închis.
Într-o abordare de tip investigație, acest tipar poate fi interpretat ca o contradicție între rolul declarat, anume protejarea locurilor de muncă și găsirea soluțiilor și, traiectoria reală, conservare, costuri, nefuncționalitate prelungită. Tocmai asta deschide ipoteza că, dincolo de argumentele publice, ar fi existat calcule mai largi, semne care, fără documente suplimentare, rămân la nivelul întrebărilor.
Concluzia rămâne aceea că interacțiunea lui Mihai Tudose ar fi fost instituțională și politică, nu personală în sensul deținerii de active, dar retorica nu trebuie să se oprească la atât, ci să sublinieze ceea ce, în ipoteză, se vede între rânduri, coincidențe de decizie, limitele implementării și discrepanța dintre „opțiuni” invocate public și rezultatul final. Exact aceste elemente sunt cele care fac ca ideea „închiderii cu interese în spate” să nu fie doar un zvon, ci o întrebare legitimă.
Mihai Tudose este originar din Brăila și este liderul politic dominant al PSD în această zonă. Soarta marilor obiective industriale din județ cum sunt combinatul și termocentrala din comuna Chiscani a reprezentat mereu un subiect major pe agenda sa politică locală.
Intervenția din postura de Ministru al Economiei din 2015, a fost cea mai clară legătură oficială, în acea perioadă, Complexul Energetic Oltenia (CEO), care preluase termocentrala Chiscani în 2013 în contul unor datorii, anunțase restructurări masive de personal și intenția de a scăpa de activele de la Brăila.
A existat și o declarație, aflat în vizită la Brăila în calitate de ministru, Mihai Tudose a gestionat public criza de la Chiscani, declarând că există doar două variante strategice pentru unitate, intrarea în conservare sau privatizarea. El a subliniat atunci că varianta ideală ar fi găsirea unui investitor privat pentru a salva locurile de muncă ale brăilenilor, soluție care evident nu s-a materializat.
Ce știm despre situația Termocentralei Chiscani. Centrala de la Chiscani (fostă Electrocentrale Galați – Sucursala Brăila) a fost preluată de Complexul Energetic Oltenia pentru stingerea unei creanțe de aproximativ 30 de milioane de lei. Preluarea a fost considerată ulterior o decizie economică falimentară pentru CEO, deoarece centrala a funcționat foarte puțin și a generat pierderi constante. Centrala dispune de grupuri energetice pe gaze, însă costul de producție al energiei electrice din gaz era mult prea mare comparativ cu energia ieftină pe cărbune produsă de CEO în Oltenia, devenind necompetitivă pe piață.
Termocentrala este în prezent închisă și nefuncțională de peste un deceniu. Deși au existat tentative repetate de evaluare în vederea vânzării activelor sau a terenului, centrala a rămas în conservare, generând doar costuri logistice și bugete anuale semnificative alocate exclusiv pentru paza și conservarea perimetrului.
