Inginerul Vasile Munteniță își lansează o nouă carte luni, 27 mai, la ora 17.00, la Palatul Culturii Brăilene „Lyra”. Este vorba despre volumul „Duhul Bălții… și râd și plâng”, al patrulea semnat de Munteniță, după „Strada Brașoveni – poker, murături și vin”, „Ultimele trei vacanțe” și „Undeva sub cer”.
După cum a anunțat autorul, sumele încasate din vânzarea acestei cărți vor fi donate: „Voi continua campania de ajutorare «Alături de Bogdi», prin donarea tuturor fondurilor strânse în urma distribuirii ultimului meu volum, «Duhul Bălţii… și plâng și râd». Alăturați-vă acestei acțiuni. Există minuni. Un copil trebuie să râdă și să se bucure de viață!”.
În ceea ce privește cartea „Duhul Bălții… și râd și plâng”, Vasile Munteniță a scris pe o rețea de socializare: „Despre acest volum parcă n-aş vrea, totuşi, să vorbesc foarte mult. Nu vreau ca din făţărnicie să vă mint şi să spun lucruri deşarte, încercând să vă captez interesul.
Las cititorul să îşi formeze propria opinie şi, mai ales, să interpreteze fiecare capitol, frază sau cuvânt, după propriile-i dorinţe şi trăiri.
Nu am vrut nici o clipă şi nici nu doresc să se dea o anumită interpretare, sau sens ascuns, povestirilor sau nuvelelor mele.
Cred că fiecare cititor trebuie să simtă, să trăiască sau să retrăiască doar ceea ce este mai frumos şi mai cu folos în tot ceea ce am scris, în speranţa că va gusta cât mai din plin starea de bine pe care şi-o doreşte.
Ca să fiu sincer, nici despre mine nu am prea multe a spune.
Titlul cărţii este dat de o nuvelă cu acelaşi nume, din cuprins.
Subtitlul este o replică luată dintr-o povestire, cu care închei acest volum.
Am ţinut musai să menţionez şi acest subtitlu pentru că cele două stări sufleteşti pe care le sugerează reprezintă cele două mari repere importante pe care le vei regăsi, dragă cititorule, de-a lungul lecturii, dacă, desigur, vei avea răbdare să citeşti toată cartea.
Starea de râs şi veselie, în opoziţie cu starea de nostalgie şi tristeţe sau chiar supărare, ne însoţeşte, de altfel, pe toţi în tot drumul vieţii.
Dintr-o pornire lăuntrică, de cele mai multe ori, dată de o nejustificată habotnicie religioasă, sau poate chiar din alte pricini nedeclarate, unii oameni aleg să-şi petreacă cel mai mult timp din viaţă într-o perpetuă stare de supărare şi… – hai să nu fiu prea sarcastic – seriozitate rece.
Alţii sunt diametral opuşi celor din prima categorie. Adică sunt veseli, petrec sau se distrează cât mai mult, exploatând la maximum fiecare clipă, urmând de fapt îndemnul poetului latin Horaţiu: «Carpe diem» – adică: trăieşte clipa!
Eu chiar că nu ştiu care dintre ei interpretează mai bine învăţăturile creştine în care întâlnim la tot pasul urările: bucură-te! Şi bucuraţi-vă!
Crede oare cineva că se poate bucura altfel decât zâmbind?
Mărturisesc că eu fac parte din a doua categorie! sau mai bine zis, aş vrea să fac parte.
Nu cred că m-am născut cu această trăsătură, nu am dobândit-o şi nici nu am învăţat-o de la vreun înţelept. Pur şi simplu, am constatat că-mi este mai bine să râd decât să plâng, şi asta am încercat să fac mereu, indiferent de starea sufletească prin care am trecut.
Mult mai târziu, la maturitate, când l-am citit şi pe Amos Oz, am luat şi de la el o pildă: «Dacă nu mai ai lacrimi de plâns, atunci nu mai plânge. Râzi».
Despre povestirile din carte trebuie să recunosc că toate sunt adevărate sau, oricum, au în ele un mare sâmbure de adevăr. Rămâne ca fiecare să creadă ce vrea.
Chiar dacă este cineva care nu crede că am trăit şi am simţit cu adevărat tot ceea ce am scris, cu certitudine cei mai mulţi dintre cititori se vor regăsi, într-un fel sau altul, în vreuna din întâmplările povestite, şi asta este de ajuns.
Ca şi în viaţă, în acest volum veţi întâlni întâmplări de un comic extrem, dar şi altele de o imensă gravitate.
În prima parte a poveştilor din copilărie sper să vă obişnuiţi atât cu stilul, cât şi cu ritmul scrierii. Sunt descrise jocuri şi întâmplări pe care în mod sigur le cunoaşteţi şi le-aţi trăit, la vremea lor, poate chiar mai intens şi mai palpitant decât mine.
Apoi, am convingerea că veţi trece cu bine şi fără vreun şoc semnificativ de la «Furtunaşul buclucaş», la… «Teroristul din decembrie». Acesta din urmă, fiind practic un document ce ilustrează nişte fapte reale, făcut acum public pentru prima dată după 35 de ani de la Revoluţia din ’89, ar fi trebuit probabil să înceapă cam aşa: Declaraţie, Subsemnatul… declar pe propria răspundere că…
Sper, totuşi, ca nu cumva să dau vreo idee cuiva, să mă pună să o fac şi oficial. Acum, oricum, nu ar mai fi de nici un folos nimănui, de altfel ca multe altele, pesemne mult mai importante şi mai grave.
Despre «Duhul bălţii», pot spune că, aşa după cum sigur veţi constata, nu este o povestire, ci o poveste şi trebuie tratată ca atare, fără o localizare strictă în timp, în spaţiu sau în societate.
Cu toate acestea, în mod cu totul bizar (?) şi în mod aproape subliminal, dar uneori şi conştient, în multe ipostaze, conjuncturi sau patimi, mă regăsesc şi eu, în personajul principal, Costas Marinovschi. Poate se vor regăsi şi alţii”.
